Muntele alb

Soarele ne încălzea mușchii spatelui tânăr, transformând apa sărată de pe piele în niște solzi moi. Ne topeam pe cearceaf, cu ochii în lacul amărui de sărat din care tocmai ieșisem, chemați și scoși cu forța, că altfel răcim. Ne păzeau doi părinți care citeau în continuu și ne preferau lângă ei, cuminți ca niște țestoase, la adăpost de pericol. Dar apa nu ne îneca, pe mine mă menținea la suprafață salvator, pentru că nu știam să înot, pe Tavi enervant, pentru că el știa să înoate, dar salinitatea apei nu îi permitea să facă scufundări. Trebuia să stăm liniștiți sau să plutim pe apă, ca să nu ne stropim în ochi cu sare unul pe celălalt sau pe alții din lac. Ne străduiam să ne distrăm, ocolind fără entuziasm bătrâni cu pielea ca o cortină uzată, tineri cu coloana strâmbă, copii cu pălărioare, toți veniți la tratament la Slănic, ca noi.
Diminețile le petreceam în salină, în beznă și frig umed și promisiunea că la ieșire, după masă, vom merge la ștrand ne făcea să rezistăm fără scâncete și să mai admirăm o dată statuile eroilor neamului, ciopliți în sare. Urcam la suprafață cu un lift primitiv și coșmăresc, paralizați de frică că nu vom mai vedea lumina vreodată, ci vom cădea în gol.
Partea cea mai frumoasă a zilei era mersul la lacul cu un ștrand improvizat, la picioarele unui munte înalt, alb. Lacul era în mijlocul stațiunii, la fel și muntele de sare pe care urcau uneori capre răzlețe, scăpate de acasă. După capre alerga câte un copil din sat sau câte un bărbat transpirat, gonindu-le să nu urce în vârf. Nici noi nu aveam voie să urcăm pe munte, oricât de fascinați eram de ideea de a privi lacul de sus, din vârf. La baza muntelui era o intrare îngustă, ca într-o peșteră. Căldura de afară se topea deja de la primii pași spre interiorul ei. Nu făceai 10 pași și te opreai în grilajul uneori porți cu lacăt, pe care era atârnată o tablă pictată, cu un INTERZIS roșu și categoric. Priveam curioși printre barele de fier ale porții-barieră. Vedeam direct în interiorul muntelui: un lac cu apă rece, închis la culoare și interzis oricărui curios. Nu e voie să faci baie în lac, e foarte adânc și are vârtejuri. Apa lui e înfiorător de rece și dacă te arunci în ea inima ți se oprește din bătut. În adâncul apei e un animal fioros care te înghite.
Toate aceste povești treceau pe deasupra capetelor noastre încinse de soare, când ne agățam cu mâinile de grilajul porții și priveam înăuntru apa lacului, luminată straniu de o rază de sus. Vârful muntelui de sare era ca un vulcan fără lavă, lumina intra prin el și lovea lacul ascuns în uterul lui rece. Era de fapt un munte gol, un munte-secret, un munte miracol. Se cheamă Grota Miresei, auzeam câte un turist cu vocea vibrantă. Aici s-a aruncat în lac, tocmai prin vârful găurit al muntelui, chiar în ziua nunții ei, o tânără care nu a vrut să se mărite cu cel pe care i l-au impus părinții. Ne îngrozea și ne atrăgea morbid povestea asta. În fiecare zi eram la grotă, cu mâinile prinse strâns de gratii, înconjurați de alți turiști care descindeau in stațiune în premieră și bifau din prima zi singurele atracții ale sătucului invadat de bolnavi în căutarea aerului salin. Voiam să știm amănunte despre povestea miresei dispărute tragic, dar părinții ne potoleau avântul întunecat, ceilalți nu știau nici ei mare lucru, bătrânii spuneau că e o legendă, nimic adevărat.
Stăteam verile zece zile în stațiune. Plămânii noștri urmau să arate că le priise tratamentul ultimilor ani. Amigdalele se trataseră doar respirând aerul sărat. Între salina din pământ și muntele de sare, pe la picioarele noastre copilăria cursese ca un râu subțire și sclipitor prin care trecusem dincolo fără să ne dăm seama. Eram de acum mari și pediatrii nu ne mai recomandau tratament la salină. Era ultima vară în stațiune și știam și noi asta, mâncam o înghețată pe marginea podelei de lemn a lacului sărat, tulburând apa cu picioarele. Ne uitam la munte fără să vorbim, când deodată s-au auzit țipete și oameni precipitați au trecut spre grotă. Mulțimea s-a desprins din toropeala verii și s-a îndreptat spre munte. Niște bărbați îmbrăcați în alb au strigat să nu se apropie nimeni. Urmau să descuie poarta. Am așteptat cu înghețatele în aer să vedem ce eveniment tulburase apatia stațiunii în care nu se întâmpla niciodată nimic. Peste o vreme, aceeași bărbați în alb au trecut din nou prin mulțime spre ieșire, purtând între ei pe o pătură bine strânsă un trup. Din pătura ieșea părul lung al unei fete, măturând pământul sărat din jurul ștrandului. Moartea trecea printre noi udă și grea, ieșită neașteptat din burta încuiată a muntelui de sare.
Acum câțiva ani am trecut pe acolo. Lacul e acum o piscină supraetajată cu parasoluri cu reclamă și muzică tare. Dar mi-a fost greu să o găsesc, pentru că muntele alb după care mă uitam ca să identific lacul nu mai există. O baltă mică plină de noroi, asanată, în care se scăldau niște purceluși, e un fel de indiciu înșelător că acolo a existat un lac ascuns care odată ne încorda de spaimă mușchii spatelui nostru tânăr.

 

 

Celălalt drum

Mă uit la coșul mare cu pomană care mă așteaptă sub nuc. Îi duc cozonac, friptură, mere, vin, pâine, legume, fructe, tort. E singura persoană care mai primește mâncare de pomană și chiar are nevoie. În sat nu mai sunt săraci care să aștepte cu nerăbdare zilele de sărbătoare când după slujbă se împart pungi sau castroane cu mâncare. Aproape că simt o jenă să trec pe uliță cu coșul mare, prin văzul tuturor, care vor ieși la poartă, mai ales Didina, să întrebe ce fac, ce am în coș, cui îi duc, la jegoasa aia? Ia mai dă-o naibii, ce atâta pomană? Ia să nu-i mai port eu grija, că se descurcă. Mai ales Didina.

Dar dacă nu o iau pe uliță, pe lângă biserică, cum ajung la ea? Drumul vechi, care trecea prin grădina mare din spatele casei și ajungea pe Cânepiște, pe lângă casa ei, a preotului și mai departe la gară, nu mai e folosit de când au dispărut pașii celor din curtea noastră și parcelele de pământ care fuseseră ale CAP-ului. Nu am mai mers pe acolo din copilărie. Ce-ar fi dacă aș lua-o pe acolo, într-un parcurs proustian și departe de ochii critici ai uliței. Iau coșul și mă îndrept spre gardul grădinii, crezând că nu mă vede nimeni. Mă vede Copilul Mic. Unde mă duc cu coșul? Vrea și ea.

Plecăm fără măcar să încerc o negociere, nu ar avea niciun sens. Deschid poarta grădinii mari, cu meri și gutui bătrâni, prin care ierburi înalte își fac de cap și devin liane care urcă zdravăn pe garduri, pe poalele copacilor, ajung glorios în vârf. Într-o mână țin coșul, de cealaltă țin Copilul Mic care se chinuie să facă pași mari prin lucerna crescută ca o adolescentă slabă. Nu vorbim, înaintăm cu greu ca printr-o zăpadă verde, înaltă, fără să vedem clar unde mergem. O întreb dacă nu ar vrea să se întoarcă acasă. Nu vrea. Mergem mai departe spre vale și mă întreb cum mai arată oare poarta din fundul grădinii, mai există? Are lacăt? Cum o descui?  Continue reading

Curajul de a veni acasă

Vin agale spre aleea de intrare în bloc, purtând pe umeri un soare prăfuit și maroniu. Am sortat haine pentru refugiați în sala Romexpo și mi-e greață încă de la migrenă și de la mirosul hainelor. Mi-au trecut prin mâini sute de haine, am fost înconjurată de munți de cârpe, de vestigii ale unui consumerism agresiv. Tone de existență umană, consumată, grupată pe familii. Deschizi un sac și intuiești un cămin. Mama, tata, bebeluș băiat, soră mai mare căreia îi place movul. Alt sac: femeie singură în pragul pensiei, cu venituri mici și garderoba schimonosită de doliu. Bărbat tânăr cu posibilități financiare traduse obsesiv în haine de firmă. Actriță la Teatrul de Comedie. Școală cu sală de teatru. Elev la Școala 201. Trupa de balet a unei grădinițe. Bărbat care lucrează la poștă. Saci cu obiecte care descriu vieți. Toate acestea au trecut prin mâinile mele ca apa, scoțând la vedere momentele rămase în urmă, fericirile precedând dramelor, fricile, zgomotele minților, tremuratul mâinilor, obsesia kilogramelor, toate închise în saci gri de plastic ca într-un cimitir textil. Cele mai multe nu vor ajunge la nimeni. Aici e iarna lor.

Vin cu restul acesta de tristețe pe umeri. Remarc târziu că de la distanță mă privește George, vecinul de la etaj cu care rar schimb două vorbe dincolo de salut. Instalatorul care refuză să instaleze ceva, orice, unui cunoscut. Are ca de obicei cozorocul șepcii pe ceafă și stă cu un picior îndoit pe banca de piatră de la intrarea în bloc, ca un marinar care privește de pe vapor cheul. Îi zâmbesc și îl salut. Îl întreb ce mai face.

-Uite, stau aici și te așteptam pe tine. Nu eram sigur că vii.

Râd mirată.

-De câte ori se întâmplă să nu vin acasă?

-Nu știu, că nu sunt mereu la post să verific. Acum stau aici și număr cine intră în bloc.  Mă bucur că ți-ai făcut curaj să vii acasă. Nu e puțin lucru, să știi.

Râd mai departe, amuzată de ironia lui.

-Recunosc că și eu stau așa și trebuie să mă îmbărbătez singur să vin acasă. În general reușesc. Nu prea renunț. De aceea mă bucur să constat că și tu ai curaj. Uite, s-a înserat, ți-a luat ceva timp să vii, dar nu ai renunțat. Ai venit. Bravo! Nu sunt mulți așa. Uite, de când stau eu aici și număr (și stau de ceva vreme) au intrat în bloc doar cinci. Și mai e puțin să se întunecă de tot, deci șansele scad, îți dai seama de asta.

-Dar e important de știut și câți au ieșit din bloc, zic eu.

-Ooo, de ăia nici nu mai zic. Au ieșit o grămadă, ca șobolanii. Dar asta e cu totul altă discuție, nu vreau să intru în ea.

Am mai râs o vreme și scot cheile să intru în casă.

-Stai că vin și eu. Acum că mi-ai făcut onoarea să vorbești cu mine, ce sens are să mai stau? Intru, cine vine de aici încolo nu mă mai interesează.

Și intrăm amândoi în scara blocului în timp ce ușa separa zgomotos lumea noastră, a celor care vin acasă de celelalte lumi, căci pentru George o scară de bloc e o țară din care ies cei fricoși și în care revin curajoșii, chiar și după lăsarea întunericului.

Hold up la bazin

El duce Copilul Mic la înot, eu îl iau, când merg spre casă, de la serviciu.

De obicei las instrucțiuni clare.

De obicei, se respectă.

Haine de schimb, prosop, halat de baie, uscător de păr, papuci, cască, ochelari de înot. Știm, da? Nu mai fac inventarul. A, da, și abonamentul.

Uneori se uită ceva acasă, cel mai adesea abonamentul. Dar lumea o știe pe Copilul Mic și lucrurile se rezolvă cu îngăduință.

Merg grăbită spre bazin. E vânt puternic și un frig negru, profund, care îmi flutură părul chiar și pe sub glugă. Am emoții, sper că i-a dat fular. Acum trei săptămâni a adus-o cu părul ud, fără căciulă, doar cu o glugă largă. Când au intrat, șuvițele îi înghețaseră ca niște țurțuri și părul ei era muzical. Tușește și acum. Continue reading

Miracol pe sobă

Sărbătorile veneau cu un ritual care urma calendare nescrise, dar pe care tot satul le urma cu sfințenie. La fel și plecau. Niciodată nu era dintr-o dată Crăciunul sau dintr-o dată Paștele. Lucrările destinate miracolului începeau mereu cu mult înaintea miracolului și păreau fără legătura cu el, într-un ceremonial invizibil pe care Dragoș și cu mine nu îl înțelegeam și nu îl țineam minte niciodată.

Bunica și mamaie decideau într-o zi anume că intră în post. Chiar și neutralizarea aceasta culinară se petrecea cu un mic spectacol. O săptămână înainte de începerea oficială a sobrietății, amândouă savurau și aduceau mici ofrande verbale unei bucăți de brânză, unei căni cu lapte sau unei aripi de găină. Își luau la revedere de la ele ca și cum drumurile lor urmau să se separe periculos și poate definitiv și bucatele acelea de final meritau atenție și mulțumiri ca niște ultimi regi ai unei țări care intra în restriște. Urma o sâmbătă în care se găteau delicii, dar fără risipă. Urma o duminică care semăna cu un mic festin și la care mamaie aducea mereu de la biserică pe Vica sau pe Niculina și bucătăria minusculă se lărgea ca un palat pe ale cărui hornuri ieșeau aburi pentru îngeri. Era un fel de ultimă veselie, permisă din moment ce perișoarele, fripturile, lapte și ouăle și cozonacii și gogoșile urmau să plece o vreme de la casa noastră, ca un stol culinar spre țările calde. Continue reading